POVESTEA MUZEULUI

„Folclorul nu doar că este sublim, dar te face să înțelegi totul. E mai savant și mai melodic decât orice. Poate fi duios, ironic, vesel, drag.” – George Enescu

...

Piatra de temelie a muzeului „Buna mea m-o învățat” este reprezentată de dragostea față de folclor, de frumusețile locului, de oamenii harnici care, prin strădania lor, fac satul să înflorească pe zi ce trece.

Responsabilitatea o poartă părinții mei, care au considerat că este păcat să mă înstrăinez și să nu descopăr valorile culturii în care au trăit străbunii mei, în care m-am născut și cu care trăiesc. Datorită lor, am avut prilejul, când aveam cinci anișori, de a trăi pe viu obiceiul „Pițărăilor” în satul Costești. Nu voi uita niciodată mirosul colacilor copți pe vatră, al merelor scoase atunci din fân, dar nici fețele zâmbitoare ale localnicilor care ne îmbiau să ne umplem trăistuțele la fiecare poartă. Astfel, am putut experimenta privilegiile vieții de la țară, am fost  încântată și nerăbdătoare să revăd acei oameni ospitalieri, acel ținut cu un bogat trecut istoric.

Crescând cu această pasiune educată în personalitatea mea, am început să cânt și să studiez muzica populară, prezentându-mă la numeroase festivaluri –  concurs, naționale și internaționale. Aceste experiențe culturale mi-au hrănit și dezvoltat „setea pentru tradiție”, încât mi-am dorit să reprezint cu dragoste și mândrie sufletească tot ceea ce am fost învățată, să valorizez esența culturii care a ajuns, în timp, să se îmbine cu viața mea.

Pe măsură ce înaintam în vârstă,  demonstram prin rezultatele obținute, dorința de a reprezenta cât mai autentic valorile regiunii mele natale, dar și pe aceea de a transmite mai departe aceste valori și altora. Astfel, destinul a făcut să devin profesor îndrumător al unui grup folcloric. Doream să caut și să șlefuiesc fărâma de talent descoperită, la cât mai mulți copii, lucru care s-a și înfăptuit.

Trăim în secolul marilor metamorfoze, viața însăși se află în continuă transformare, tindem mereu spre modernizare, tehnologizare, spre mai frumos. În această goană după estetic, se pierd comori ale frumosului și în domeniul etnografiei. Mă consider datoare să contribui la conservarea spiritualității poporului nostru cu tot ce i-a aparținut, ce l-a individualizat.

Mi-am început cercetarea folosind metoda lucrului pe teren. De la săteni, am cules informații despre obiceiuri populare, meșteșuguri și bucătăria locului. I-am pus să vorbească în grai, să ne cânte și să rememoreze cele mai vechi cuvinte. Copiii se distrau când dădeau peste câte un bătrân „șod” (glumeț) care ne povestea întâmplări hazlii din copilărie. S-au bucurat de o bucată de „pită” cu dulceață de afine, de un pahar de socată. Au simțit mirosul și gustul cozonacului cald, al vărzarelor, au mâncat pita dacilor cum îi spun sătenii (dintr-un aluat de făină, drojdie, sare și grâu fiert se fac turtițe ce se coc pe plită). Au băut lapte muls de la vaci direct din șuștar și erau toți cu mustăți albe de spumă. Am văzut cum se arde cuptorul de pită, cum se face brânza, cum se face vinul, vinarsul. Am participat cu ei la șezătoare unde au cunoscut uneltele și materialele vechi. Am mâncat boabe fierte de porumb, am vizitat Cetățile Dacice, am organizat o ieșire la râu cu plecarea din Orăștie. Până în Costești, am tot oprit și am mers pe dunga râului, încercând să observăm cât mai multe minunății.

La Ludești, au fost fascinați de moara pe apă, de gaterul pe apă și de mașina de spălat fără detergent și curent, adică voiagă. Când am ajuns la Costești, au remarcat că, defapt, râul care trece prin Orăștie este același râu din Costești. M-au surprins cu remarca lor, deoarece au vârste cuprinse între 4 și 14 ani. Cum altfel le-ai putea explica rețeaua hidrografică mai bine?

Sunt fericită că am reușit să-i fac să îndrăgească obiectele vechi, fără luciu, fără sclipici sau culori țipătoare. Îmi crește inima când îi surprind că iau câte un obiect vechi (ulcior, linguroi, lampă, furcă, etc) în mâini și îl pipăie, ba chiar mai mult îl miros. Apoi încep să curgă întrebările: „Câți ani are?”, „Din ce-i făcut?”, dacă este din lemn, „Din ce fel de lemn?”, „Ce reprezintă sculptura de pe el?”, „La ce se folosea?”.

Îi simt că mă iubesc foarte mult, sunt atașați de mine și trebuie să recunosc, îmi place și sunt mândră când părinții lor îmi spun că folosesc amenințarea de a nu-i mai lăsa să vină la grupul „Lele de la Orăștie”, mai pe scurt „la țărănești”. Doar așa îi mai pot pedepsi când nu ascultă. Numele de „țărănești” este dat de mezina grupului ce ne-a văzut la televizor și pe scenele din apropiere și i-a cerut mamei sale să o aducă la „țărănești”, dorindu-și să arate la fel de frumos ca noi.

Alături de copiii pe care „i-am alimentat” cu doze mici de folclor, de prieteni și nu în ultimul rând de familie, am decis că rădăcinile tradițiilor românești pe care noi le-am descoperit și care nu încetează niciodată să ne surprindă, sunt menite să ne țină drepți în fața oricărei furtuni. Motiv pentru care astăzi, mă aflu în fața micului muzeu.

Îmi doresc nespus ca fiecare persoană ce îi va călca pragul să se întoarcă acasă cu cel puțin un lucru din lada noastră de zestre.